De când am lansat platforma România liberală, primim o serie de sfaturi, recomandări şi reproşuri legate de raportul nostru cu PNL. Ni se spune că ar fi bine, pentru interesul partidului, să evităm orice abordare critică a acţiunilor preşedintelui ori ale conducerii în general.

Noi nu credem că apartenenţa la partidele politice este similară cu apartenenţa la o sectă sau la o structură paramilitară. La fel, noi nu credem că leadership-ul dintr-un moment sau altul al PNL ar fi unica instanţă autorizată în exprimarea valorilor naţional-liberale.
Nu trebuie să uităm faptul că PNL este partidul ce a avut doi preşedinţi (Valeriu Stoica şi Theodor Stolojan) aleşi statutar, de congrese ale partidului, care s-au dovedit a fi nefaşti pe termen mediu şi lung pentru acest partid.

PNL, ca şi celelalte partide din România acestui moment, trăiesc, din punctul meu de vedere, o dublă dramă organizatorică, având o singură cauză: toate partidele de după 1989 au fost „fabricate” după modelul PCR, unicul model de partid ce era viu în mintea cetăţenilor români ce au dorit să se implice politic.

Partidul Comunist Român din 1989 era un partid în care niciunul din clasicii marxim-leninismului (de la care se revendica oficial partidul) nu mai era citit şi nici măcar citat. Se indusese ideea (de altfel perfect marxistă – o regăsim încă din paginile manifestului de la 1848) conform căreia conducerea partidului este prin ea însăşi un izvor doctrinar pur.
Congresele PCR şi secretarul general (re)ales la fiecare congres erau mult mai normative la nivel de doctrină şi praxis politic decât operele complete ale lui Marx, Engels şi Lenin la un loc.
Cum această idee a fost inoculată la toate nivelurile societăţii româneşti timp de 45 de ani, era inevitabil ca ea să rămână şi după 1989.

Şi este o idee convenabilă pentru partidele postcomuniste, trebuie să o recunoaştem. „Dreapta”, „stânga”, „social-democraţia”, „ţărănismul”, „creştin-democraţia” şi „liberalismul” încetează a mai fi subiecte de reflecţie liberă, fiind în schimb definite după bunul-gust şi plac de moment al conducerii şi congreselor partidelor.
Cât despre membrii de partid, aceştia trebuie să se supună cu nestrămutat optimism acestor salturi doctrinare şi tuturor deciziilor – în mod necesar înţelepte, ale partidelor.
Păstrez ca antologică declaraţia din 2009 a doamnei Plăcintă, pe vremea aceea ministru PD şi ideolog creştin-democrat, care afirma cu elan revoluţionar că dumneaei a intrat în PD în 1998 pentru că „este un om cu convingeri de dreapta” (deşi în 1998 PD era încă un respectabil partid socialist).

A doua problemă derivă din prima. Ca să poţi să controlezi partidul, ai nevoie de oameni credincioşi, maleabili şi pragmatici, precum doamna Plăcintă mai sus citată.
Iar pentru a îi obţine nu trebuie decât să faci în aşa fel încât în partide să intre cine vrea şi să rămână „cine trebuie”. Iar cei care „trebuie” să rămână sunt „trupeţii”, oamenii care pot să declare orwellian când partidul lor sare de la „stânga” la „dreapta” (deşi şi reciproca e posibilă) că ei au fost dintotdeauna oameni „de dreapta”.

Oamenii care au intrat în partide pentru că au principii şi idealuri pot fi convinşi relativ uşor (dacă nu sunt nişte încăpăţânaţi ca noi) că trebuie să îşi găsească alte preocupări, dacă principiile şi idealurile lor nu au fost parafate de leadership.

Nu e atât de dificil pe cât pare. Oamenii au tendinţa de a renunţa la principii pentru persoane şi, de aceea, cam toate „activele” de partid de prin ţară nu sunt mobilizate de idei şi de valori, ci de persoane „carismatice”, de eroi pozitivi ce se luptă „pe viaţă şi pe moarte” cu eroii negativi.
Faptul că majoritatea românilor nu mai au încredere în partide şi că mai bine de jumătate dintre români nu votează nu deranjează pe liderii partidelor, ba chiar îi avantajează.

Dar care ar fi soluţiile?
Cu riscul de a fi plictisitor şi repetitiv: ele sunt concentrate în Manifestul nostru. E o pledoarie (enervantă – o vedem şi ne bucurăm!) pentru întoarcerea la principii, la idei, la valori, în detrimentul politicii făcute ca galerie pentru un lider politic sau altul.

Eu personal am privit amuzat simplitatea unor analişti politici altfel respectaţi, care, citind mesajul nostru „Jos Băsescu” nu este îndeajuns, au sfârşit stupid prin a ne acuza de „băsism”. Oare chiar nu pot înţelege că politica nu se reduce doar la persoane, ci la idei?

În Manifest, vorbim de partidele organizate managerial şi nu clientelar. Desigur, nu ne facem iluzii cu privire la dispariţia completă a clientelismului din organizaţie, dar tragem nădejde că ponderea acestuia va scădea simţitor în favoarea criteriilor de competenţă profesională, consecvenţă în idei, şi dedicare în activitatea politică.